Am înțeles înca o data azi, că răzbunarea este născută dintr-un sentiment de nedreptate profunda și că fiecare nemulțumire conține deja o razbunare. Căutînd o cale prin care sa mă răzbun pe cineva, m-am nenorocit între timp pe mine. Este imposibil să suferi făra a face pe altcineva să sufere căci fiecare nemultumire este in sine o răzbunare. Azi vreau să mă răzbun  pe mine însămi , nu pe cineva anume, nu cu cineva imaginar, ci doar cu păcatele mele care  se răzbun împotriva mea...
Strigătul vinovăţiei mele este cel mai asurzitor  strigăt în noapte și în zi, este strigătul mut al sufletului meu chinuit, este glasul copilului meu nenascut căruia i-am băut sângele nevinovat. Este asemenea unui urlet  mut ce zguduie cerul şi pământul, iar stâncile cad prăbuşite peste tot. Chinuită de urlete ale necunoscutului, aud vuietul unei furtuni care se apropie de mine, aud urletul furtunii ca glasul demonilor într-o lucrare de distrugere. Pământul întreg se ridică şi se coboară ca valurile mării si eu ma prăbuşesc... din cauza nelegiuirii mele sunt măturata de apele înfuriate  si mormintul  se deschide. Este  strigătul mut al copilului pe cale l-am ucis cu sînge înghetat, o crima deja  comisă  împotriva pruncului nevinovat, nenascut, din mine.
 Persecuţii mistice... înfumurarea mea, îngîmfarea inimii mele m-au rătăcit, pe mine care locuiesc in crăpăturile stâncilor.  Mi-am ucis pruncul ca rezultat al unor păcate din viaţă, urmând chemarii diavolului pe care îl urasc cu toata puterea  mea...asa  cum  ma urăsc si urăsc păcatul crimă comis de mine.
Sunt din nou jos, aceleași ganduri, aceleași sentimente, aceleași urlete... aceeasi neliniste. 
Pîna azi nu m-am gîndit vreodata că văd in altii greșelile si păcatele pe care le fac eu însămi si care  ma condamnă la moarte.