Sunt din nou jos, căutând liniștea în suflet, orbită fiind de gânduri, surzită de urlete ale necunoscutului, chinuită de propria mea imaginație.  
Cu toții avem momentele noastre de nostalgie ori de nebunie, când nimeni nu ne întelege si totuși de aceasta avem nevoie in acele clipe. Astfel, am ajuns să mă închid în tăcere si să evit a mai vorbi despre ceea ce ma obsedează, cautând răzbunarea ca o  mărturie a durerii mele și un mod de a fugi de partea aceea ce-îmi  întunecă sufletul. Când am gustat razbunarea pentru prima oară părea  caldă si savuroasă  dar gustul ei amar,  mi-a dat senzația că aș fi otravită ca și cum vindecarea vine prin otravă, o vindecare necăutată si nedorită care deschide răni mai mari decat cele vindecate, ținindu-mi  rănile sângerande.
 E aberant ca iertarea este mai bună decat răzbunarea, cea din urmă  mă învața să trăiesc si să găsesc frumusețe in tumult si in sfâșiere, fiind un semn a naturii mele salbatice. Păcatele se razbuna și fiica a noptii, zeita razbunarii, îi urmarește pe cei îngâmfati, care nu-și recunosc păcatele dar au tendinta ironica de a corecta pe altii. Dorinta de a ma răzbuna pe cineva imaginar ma face sa îmi risipesc timpul si energia  care în final se întorc împotriva mea  si la sfârșit ma epuizează. Deși îmi  aud chemarea sufletului, aleg să îmi  închid inima si merg în directie opusa întorcând spatele lucrurilor marețe. Această  teamă de necunoscut si de eșec  îmi  întunecă sufletul si speriată de multe ori mă ascund in noapte.