Nu prea ştiu de ce scriu, cred că îmi scriu doar mie, dar am învăţat încă o data că scrisul  îmi uşureaza durerile sufleteşti.
       Poate că în fiecare om si în fiecare zi, se frânge ceva. E adevarat ca zâmbetul celui care suferă e mai dureros decât lacrimile celui care plânge și să jigneşti este mai uşor decît  sa te abtii, dar nu poţi schimba lumea dacă tu nu te-ai schimbat.  Azi am înteles că cel mai mult  ma înspăimântă lucrurile pe care nu le înteleg.
 Prea multa suferinta adunata intr-un singur suflet, durerea  sufletului  meu este fără vindecare si din ea se naste plânsul meu care este o rugăciune de păgâna îndurerata.

 Am impresia că numai eu sufăr, că toată suferinţa acestei lumi s-a concentrat în mine, că numai eu mai am drept la suferinţă, deşi îmi dau seama că există suferinţe şi mai groaznice... Suferinta mea de-a lungul timpului s-a transformat in ură, ură care  mă ajută să  înteleg că cei slabi nu pot ierta niciodată fiindcă iertarea este atributul celor puternici.

 

Încă o dată scriu ca să nu uit că trebuie să îmi culeg bucățile din mine de pe jos și să le lipesc cu inima tremurândă. Umbra gîndului meu  am regăsit-o  înca o data acolo unde nu mă aşteptam azi si anume în disperare.

Ultima oară  am simțit că ma prăbușeșc, dușmanul din umbra mea căuta să puna mîna pe sufletul meu și să-l scoată pentru a-l duce in adâncurile iadului. Să-mi amintească că  viaţa mea nu a avut un sens atâta  timp cît n-am ţinut să-i dau unul. Sufletul meu imperfect  până în adâncul inimii  încearcă să îmi spună să nu imi  folosesc limba pentru blestem, pentru că mîndria este cea care transformă îngerii în diavoli.
A fost iubire, suferinţă, lepădare, ruşine... moarte dar am învatat ca nu pot începe a muri decât uitând si că  aşteptarea înseamnă  a supravieţui cât mai mult si a aluneca spre moarte încet.
 Din firea  mea păcătoasă, nu-mi place ideea de a fi umilită, de acum nu mă mai iau după ceea ce îmi dictează firea dar azi îmi doresc cel mai mult ca el să tacă ...

Se  zice că există o limită si că din fiecare dezamăgire trebuie să învăţ o lecție dar câte frângeri de inimă  mai am de suferit!...



Am înțeles înca o data azi, că răzbunarea este născută dintr-un sentiment de nedreptate profunda și că fiecare nemulțumire conține deja o razbunare. Căutînd o cale prin care sa mă răzbun pe cineva, m-am nenorocit între timp pe mine. Este imposibil să suferi făra a face pe altcineva să sufere căci fiecare nemultumire este in sine o răzbunare. Azi vreau să mă răzbun  pe mine însămi , nu pe cineva anume, nu cu cineva imaginar, ci doar cu păcatele mele care  se răzbun împotriva mea...
Strigătul vinovăţiei mele este cel mai asurzitor  strigăt în noapte și în zi, este strigătul mut al sufletului meu chinuit, este glasul copilului meu nenascut căruia i-am băut sângele nevinovat. Este asemenea unui urlet  mut ce zguduie cerul şi pământul, iar stâncile cad prăbuşite peste tot. Chinuită de urlete ale necunoscutului, aud vuietul unei furtuni care se apropie de mine, aud urletul furtunii ca glasul demonilor într-o lucrare de distrugere. Pământul întreg se ridică şi se coboară ca valurile mării si eu ma prăbuşesc... din cauza nelegiuirii mele sunt măturata de apele înfuriate  si mormintul  se deschide. Este  strigătul mut al copilului pe cale l-am ucis cu sînge înghetat, o crima deja  comisă  împotriva pruncului nevinovat, nenascut, din mine.
 Persecuţii mistice... înfumurarea mea, îngîmfarea inimii mele m-au rătăcit, pe mine care locuiesc in crăpăturile stâncilor.  Mi-am ucis pruncul ca rezultat al unor păcate din viaţă, urmând chemarii diavolului pe care îl urasc cu toata puterea  mea...asa  cum  ma urăsc si urăsc păcatul crimă comis de mine.
Sunt din nou jos, aceleași ganduri, aceleași sentimente, aceleași urlete... aceeasi neliniste. 
Pîna azi nu m-am gîndit vreodata că văd in altii greșelile si păcatele pe care le fac eu însămi si care  ma condamnă la moarte.

 E adevarat că in răzbunare ca şi în dragoste femeia este mai sălbatică si mai nemilosă decât bărbatul, dar astazi răzbunarea îmi abate atenţia de la durerea ce ameninţă să ma sufoce. Pentru că răzbunarea porneşte de undeva din adâncul sufletului meu rănit, de la  fiecare gând si fiecare suspin, dar totul  în viață se va întoarce din nou, totul la fel, chiar și acest moment.

Mi se intamplă des să cad pe ganduri, mai ales atunci cand  meditez la lucrurile pe care ar fi trebuit să le spun si nu am facut-o, mă simt incoltita de vinovatie.

Când privesc cu ochii si inima în jur, mă dor zambetele false si inimile sangerande, inimile legate si sufletele pierdute ; mă doare fiecare clipa traită degeaba, fiecare gând si lacrimă irosită pentru pămant, fiecare frica  pentru lucrurile pieritoare, că nu fac nimic pentru cei din jur… pentru cei pe care ii iubesc; mă doare durerea celorlalti că nu pot să-i ajut in durerea lor si că nu pot să îi pun pe ceilalti mai presus de mine. Aceste sentimente  riscau să fie călcate in picioare de oarba mea răzbunare, dar acum am lasat durerea ascunsă intr-un loc bine acoperit cu ganduri mai bune.

Sunt din nou jos, căutând liniștea în suflet, orbită fiind de gânduri, surzită de urlete ale necunoscutului, chinuită de propria mea imaginație.  
Cu toții avem momentele noastre de nostalgie ori de nebunie, când nimeni nu ne întelege si totuși de aceasta avem nevoie in acele clipe. Astfel, am ajuns să mă închid în tăcere si să evit a mai vorbi despre ceea ce ma obsedează, cautând răzbunarea ca o  mărturie a durerii mele și un mod de a fugi de partea aceea ce-îmi  întunecă sufletul. Când am gustat razbunarea pentru prima oară părea  caldă si savuroasă  dar gustul ei amar,  mi-a dat senzația că aș fi otravită ca și cum vindecarea vine prin otravă, o vindecare necăutată si nedorită care deschide răni mai mari decat cele vindecate, ținindu-mi  rănile sângerande.
 E aberant ca iertarea este mai bună decat răzbunarea, cea din urmă  mă învața să trăiesc si să găsesc frumusețe in tumult si in sfâșiere, fiind un semn a naturii mele salbatice. Păcatele se razbuna și fiica a noptii, zeita razbunarii, îi urmarește pe cei îngâmfati, care nu-și recunosc păcatele dar au tendinta ironica de a corecta pe altii. Dorinta de a ma răzbuna pe cineva imaginar ma face sa îmi risipesc timpul si energia  care în final se întorc împotriva mea  si la sfârșit ma epuizează. Deși îmi  aud chemarea sufletului, aleg să îmi  închid inima si merg în directie opusa întorcând spatele lucrurilor marețe. Această  teamă de necunoscut si de eșec  îmi  întunecă sufletul si speriată de multe ori mă ascund in noapte.

Am inceput sa îl privesc cu ochi goi, nu mai exista nici o urmă de iubire în privirea mea rece, nici o urmă în sufletul meu care nu mai ştie a primi nimic, decît gol şi frig ...si îmi spune ca iubirea poate deveni si blestem. Pentru mine iubirea si razbunarea nu pot fi despărţite, ele nu pot exista una fără alta... răzbunarea este o armă pe care omul care iubeşte o va folosi, pentru că atunci când iubim, există pur şi simplu dincolo de cuvinte şi fapte, de acţiuni şi reproşuri...există răzbunare prin fiecare por al fiinţei noastre. Cuvintele mele vor sa dea nastere uneia dintre cele mai curate si neprihanite forme de razbunare. O razbunare imaginara, plasmuita cu sufletul, mai dulce decat toate razbunarile din lume. O razbunare in care sa te intorci cu prea multe regrete ca sa le poti face fata, dorindu-ti mai mult decat imi doresc eu astazi sa recuperezi ceea ce  ai pierdut. E un blestem sa nu poti uita pe cineva care te-a dat uitarii si este groznic ca nu gasesti o noua dragoste pentru ca nu poti scapa de cea din urma.  Cuvintele mele vor sa dea glas unui blestem al iubirii, sa-ti arate ca iubirea noastra e aberanta, de neinteles, aratandu-ti  ca nu mai este nimic, sa te simti tradat, abandonat, disperat si insignifiant, pana aproape de inexistenta...

 Azi, stiu ca iubirea nu merita sa fie traită, daca nu e veșnică. Ca orice cântec si iubirea  are un sfârsit. Mai știu  ca  nu mai e nimic de crezut, nu mai cred in nimic, nu mai cred in dragoste,  nu mai cred in fericire si m-am  hotărit  sa uit de ea, împartind timpul ireparabil. Cred, ca cei care au spus cel mai mult sunt si cei care au suferit cel mai mult. Pe măsura ce înaintez in emoție, ma apropii de sfârsitul ei, nimic nu mai poate fi salvat, este prea tarziu ...un loc unde nimic nu mai poate fi creat. Tot azi, am înteles ca infernul incepe acolo unde nu mai e nici o speranta si imi dau seama ca sfarsitul se apropie  oricât l-am amâna. Amintirile nu ne mai pot omorî, dar pot face o rana sa doara si sa sangereze din nou. Trebuia totuși sa plec.